+40 754 308 781 admin@buciumanii.ro Logare Utilizatori
Aur, Cuvântul Cu O însemnătate Aparte Pentru Locuitorii Din Bucium

Aur, cuvântul cu o însemnătate aparte pentru locuitorii din Bucium

Informații
1. Aur, cuvântul cu o însemnătate aparte pentru locuitorii din Bucium
2. Roșia Montană, descoperiți cea mai veche localitate minieră din România
3. Bucium, destinația celor care sunt în căutarea conectării cu natura

Aur, cuvântul cu o însemnătate aparte pentru locuitorii din Bucium. În arealul comunei din Munții Apuseni au trăit aurarii.

Aurarii erau cei care exploatau și produceau aurul prin utilizarea șteampurilor.

Mai apoi, îl amalgamau cu mercur și făceau câte o biluță de metal prețios.

Uneori de forma unei alune, alteori de forma unei nuci.

Respectivul obiect prețios era apoi preschimbat în bani la Oficiul de Schimb al Aurului din Abrud.

Cu o parte din banii câștigați de la Oficiu minerii cumpărau dinamita necesară pușcării.

Cu toate acestea, majoritatea aurarilor vindeau aurul prin rețelele de contrabandă.

Se recurgea la o asemenea activitate ilegală pentru că statul plătea puțin pe gramul de aur.

Oamenii nu erau de acord să muncească așa mult pentru un profit prea scăzut.

În aceste condiții, la Oficiul de Schimb ajungea doar o cantitate redusă care se preschimba.

Minele de aur ale comunei Bucium

Cele mai bogate mine de aur se aflau în zona satului Bucium Poieni, în masivul Corabia.

Minele de la Frasin erau situate la întretăierea satelor Bucium Șasa și Bucium Muntari.

Mai exista și mina Rodu în zona aparținând satului Bucium Muntari, în vecinătatea Abruzelului.

Munca în mină şi celelalte activităţi de suprafaţă erau manuale.

Odată cu trecerea timpului organizarea minelor a devenit mult mai eficientă.

În acele vremuri apare „Târdăşia”, o asociere a minerilor care investea în deschiderea și exploatarea unei galerii.

Organizația putea angaja personal specializat care mai apoi era structurat într-o ierarhie complexă.

Existau sarcini clare care trebuiau respectate de toți cei ce aveau tangență cu acel aur.

Cel mai mare în grad era fierendaten-ul (director de exploatare), om cu multă experienţă în domeniu.

Al doilea în grad era „oberul”, maistrul principal, urmat de „homan”, maistrul de galerie.

Minerii propriu-zişi erau numiți băieşi, aceștia lucrând doar în abataj.

Pe de altă parte erau rânzarii, cei ce scoteau piatra până la gura minei, de luni până vineri.

Ziua de sâmbătă era rezervată întotdeauna pentru împărţirea minereului.

Aceasta se efectua conform părților de mină pe care le avea fiecare dintre cei care lucrau în șut.

Toţi angajaţii aveau un contract clar referitor la exploatarea aurului și la concesionarea părților de mină.

Cu toate acestea, ca o măsură de precauție suplimentară, toți erau puși să jure.

De la străjeri până la firendateni, toți erau puşi să jure că nu se vor atinge de aur.

Perioada interbelică vine cu reglementări clare pentru minele de aur

În perioada interbelică aurarii puteau lua piatră doar din zona de unde îşi cumpăraseră acest drept

Terenurile aurifere din zona Buciumului erau concesionate societăţilor „Aurul” şi „Concordia”.

Buciumanii aveau dreptul de a lua piatră doar din zona de unde îşi cumpăraseră acest drept.

Terenul putea fi bogat sau sărac în minereu aurifer, după cum era norocul fiecăruia.

Pe de altă parte, munca nu ținea cont de acest aspect. Truda și sudoarea nu ocolea niciun miner din Apuseni.

Minereul găsit în adâncuri era scos de pe baie cu roaba sau cu sacul în spate.

În locurile în care galeria se lărgea, minereul era scos cu râzna.

Râzna era un vagonet din lemn împins pe șine de către băieși.

Transportarea minereului de la mină la şteampuri se făcea cu animalele de povară.

În lipsa unor asemenea resure se recurgea la ajutorul membrilor familiei.

Nu în ultimul rând existau persoane plătite săptămânal pentru a se ocupa de această activitate.

Unii mergeau cu caii cu corfele, alții cu boii cu carele, important era ca acel aur să fie extras.

Geo Bogza, scriitor, jurnalist și poet român, s-a declarat impresionat de munca brută desfăşurată de aceşti oameni.

Mineri chinuiţi ca la Roşia Montană nu se mai pot întâlni în nicio altă parte a lumii.

La fel trăiau și minerii buciumani, deoarece munca la mină se traducea printr-un consum enorm de energie.

Cei mai mulți aurari erau săraci

Procedeul obținerii aurului era cunoscut de toți moții care aveau tangență cu această activitate.

Minereul se scotea de pe mină cu ajutorul calului de care se legau corfele.

Corfele erau împletituri din lemn de alun sub formă de coşuri puse de o parte şi de alta a calului.

Minereul se aducea la şteampuri, acestea având câte trei sau șase săgeţi.

La capătul săgeţilor era o piatră de granit prinsă într-un cerc de fier pe stâlpul de lemn.

Apa cădea pe o roată asemănătoare celei dintr-o moară care punea în mişcare săgeţile.

Săgețile cădeau în contratimp şi măcinau minereul.

După ce minereul era mărunţit i se dădea drumul într-un jgheab odată cu apa.

De acolo se alegeau firele de aur cu şaitrocul. Prin diverse mișcări ale şaitrocului ieşeau la suprafaţă firele de aur.

Majoritatea oamenilor erau săraci și nu își permiteau să concesioneze zone pe care să le exploateze.

În aceste condiții, luau în picioare ciorapi de lână şi călcau prin albia Abruzelului.

Astfel, firicelele de aur de pe fundul văii se prindeau de ciorapi. Mai apoi, aceștia scuturau ciorapii pe o hârtie.

Firele de aur cu tot cu nisipul sau alte aluviuni erau puse într-un săculeţ de piele, urmând a fi prelucrate.

Din toată această activitate rezultau câteva grame de aur.

Acea cantitate se schimba în monedă din care mai apoi se cumpărau cele necesare traiului.

Cum se obținea aurul?

Obținerea aurului nu era nici simplă, dar nici extraordinar de complexă.

Moții foloseau forța apei de pe văi, însă în mijlocul verii debitul scădea iar șteampurile erau oprite.

Pe de altă parte, Roșia Montană avea avantajul tăurilor antropice.

Aceste bazine de acumulare au fost construite începând cu secolul al XVIII-lea, în timpul Mariei Tereza.

Lacurile ofereau un surplus de apă pe timpul verii, șteampurile putând funcționa pentru mai mult timp.

Apa nu era risipită, aceasta fiind colectată printr-o serie de șanțuri numite iazuri.

Aceasta era direcționată apoi de la șteampul care o folosea printr-un sistem de ceterne de lemn.

Apa era mai apoi direcționată la un alt iaz și de aici la un alt șteamp.

Astfel, se asigura că tot mai puțin aur era pierdut în timpul procesului tehnologic.

Apusul activității miniere din Apuseni în această formă

Putem vorbi despre o înreagă industrie a aurului ce a funcționat în acest fel până în 1948.

În acel an, prin legea naționalizării, minele au fost închise și sigilate.

În aceste condiții, aurarii și-au pierdut dreptul de concesionare stipulat prin contracte.

Șteampurile au fost oprite, iar aurarii somați să cedeze tot aurul exploatat de aceștia în decursul anilor.

Cei care se opuneau erau ridicați de membrii Securității și anchetați ori bătuți.

Persecutarea era aplicată până când cedau acel aur obținut cu atâta trudă.

Cu această ocazie s-a încheiat o perioadă de exploatare a aurului ce dăinuia de sute de ani.

În același timp s-a renunțat și la tot echipamentul ce ascundea multă muncă, fiind un mijloc important de trai.

Acest Articol are 0 comentarii

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Înapoi sus